Mult prea des așezăm un copil în cutia cu: obraznic, rău, răsfățat, manipulator.

Mult prea ușor punem aceste etichete copilului, fără însă să conștientizăm că asta reduce copilul la un comportament, anulând orice altceva. Nu conștientizăm că nu copilul ne deranjează, ci comportamentul său. Când punem aceste etichete nu facem diferența dintre cine și ce.

Un copil nu e suma tuturor comportamentelor sale negative, la fel cum un părinte nu e suma tuturor momentelor sale în care a greșit față de copilul din fața sa.

Comportamentul e diferit de persoană. Mai ales în cazul unui copil, un comportament pe care noi îl percepem ca negativ, este de fapt un mod de a cere ajutor, un mod de a spune: încă nu știu cum să acționez aici, arată-mi cum se face.

Atunci când amestecăm comportamentul și persoana, cădem ușor în negativism și în a lua totul personal, crezând că orice comportament are în spate o agendă malefică de a ne face viața mai grea, de a ne testa, de a ne manipula sau de a ne enerva pur și simplu.

Un copil care se comportă într-un mod nepotrivit e un copil care are cea mai mare nevoie de tine.

When I’m at my worst is when i need you the most.

Photo by Brett Sayles, on Pexels

Creierul copilului nu este încă un organ complet dezvoltat, spre deosebire de toate celelalte pe care le are și pe care le-a dezvoltat încă din uter. Copilul încă își formează creierul și o parte extrem de importantă a acestuia se formează în primii ani de viață.

Partea creierului care ne ajută să gândim în perspectivă, să gândim rațional, să acționăm pe baza a celor învățate anterior, să luăm decizii și să înțelegem concepte complexe, să învățăm este accesată de copil mai ales după 4-5 ani, rămânând să se dezvolte complet după 20 de ani.

Ceea ce este folosit des de către copilul până în 6 ani sunt celelalte părți ale creierului, respectiv cele mai vechi în ce privește evoluția: partea care ne asigură supraviețuirea, partea responsabilă de mișcare și partea responsabilă de emoții.

Mare accent pe partea responsabilă de emoții!

De ce?

Partea creierului responsabilă de emoții intră în acțiune atunci când vedem acele comportamente nepotrivite, pe care le confundăm cu răutate, cu manipulare sau obrăznicie.

În momentul în care se întâmplă ceva nou, ceva care deranjează, care schimbă rutina brusc, pe neașteptate, care nu se desfășoară așa cum se așteaptă, apare frica, iar copilul are emoții foarte puternice, iar creierul său intră în alertă, acționând mai ales acea parte responsabilă de supraviețuire și emoții. Pentru că cealaltă nu e accesibilă încă. Și mai ales când emoțiile sunt puternice, creierul e inundat de o substanță care închide complet accesul la neocortex - partea rațională.

Deci când punem întrebări de tipul: de ce te comporți așa? De ce plângi? Sau când ținem discursuri lungi cu morală și pline de explicații atunci când un copil are o criză de plâns sau este într-o stare emoțională intensă, nu ajungem la copil. Pare că vorbim singuri, pare că e obraznic, că nu ne ascultă, că nu vrea să înțeleagă.

Dar în acele momente chiar nu ajungem la copil prin explicații lungi, prin morală, prin argumente raționale sau prin întrebări care cer o explicație referitoare la ce se întâmplă cu el.

Pentru a putea să răspundă, are nevoie să se liniștească pentru a putea accesa acea parte rațională a creierului și chiar și atunci, e posibil să nu aibă un răspuns. Pentru că încă nu este conștient de ce a simțit, de cum se numește ce a simțit, de cauza care l-a făcut să acționeze în acel mod.

Cum ajungem atunci la copil?

În acele momente în care emoțiile sunt intense, primul lucru pe care trebuie să îl avem în minte este că acum nu funcționează explicațiile raționale și conversațiile lungi, deci doar să fim acolo pentru el, este suficient.

Fie să îl ținem în brațe, fie să stăm lângă el, spunându-i că suntem acolo, validând starea sa, descriind ce se întâmplă: ești foarte supărat că mergem la somn, ai fi vrut să te mai joci. Înțeleg, uneori lucrurile nu se întâmplă cum vrem noi și asta ne supără..

Photo by Nadezhda 1906, on Getty Images

Prezența fizică, o îmbrățișare dacă o primește, validarea stării sale și faptul că îl lăsăm să simtă ceea ce are de simțit în acel moment, indiferent de cât de neplăcut e pentru noi ca martori, îl ajută să se liniștească, să depășească un moment greu, știind că are un sprijin, că e acceptat și în acele momente grele.

Cu cât îi oferi mai multe momente în care creierul său trece dintr-o stare de alertă, puternică emoțional într-o stare de relaxare, de calm, prin prezența ta, ca adult care îi acceptă starea și e acolo cât timp o are, cu atât creierul său va învăța cum să facă să iasă într-un mod sănătos dintr-un moment greu, apelând la experiențele anterioare. Expunerea repetată la experiențe similare produce învățare pe termen lung.

Deci, nu e obraznic, manipulator, insensibil sau egoist. E un copil, care încă nu poate să gestioneze ceea ce simte, pentru a putea să acționeze rațional, cu atenție la cei din jur.

Avem atâția adulți în jurul nostru care încă nu știu să facă asta. Noi nu știm încă să facem asta. De ce avem așteptări atât de mari, nedrepte și nerealiste de la copii?

Fii acolo, fii brațe calde pentru copilul tău si creierul său de la etaj, partea rațională de care are nevoie când emoțiile sunt puternice și lumea nu e cum se așteaptă.

Sharing the love for Montessori,

❤️ Simona