Cred că este extraordinar că începem să acordăm tot mai multă atenție dezvoltării emoționale a copiilor și să privim și această parte a lor ca fiind esențială, că nu mai separăm dezvoltarea cognitivă de cea emoțională și nu mai ignorăm complet partea emoțională a creșterii unui copil, ca în anii ‘40-‘50 în care emoțiile erau privite ca inconveniente, mofturi sau manipulări din partea copilului.

Pe de altă parte, când doar aruncăm cu această sintagmă dintr-o parte în alta ,,dezvoltare emoțională”, dar nu știm exact la ce se referă și nu facem ceva concret pentru a o susține, rămâne doar atât - o sintagmă goală.

Vrem copii care să fie inteligenți emoțional, pentru că știm clar că un nivel ridicat al acestei inteligențe e asociat cu multe alte reușite de-a lungul dezvoltării în toate planurile vieții.

Dar ce presupune această dezvoltare emoțională și cum facem practic ceva în legătură cu asta?

Această dezvoltare emoțională și rezultatele pe care le așteptăm atunci când vorbim de ea sunt de tipul: să își controleze emoțiile, să nu mai lovească/muște atunci când e nervos, să stea liniștit în supermarket, să fie empatic cu ceilalți, să nu mai fie egoist - să împartă, să nu mai fie așa sensibil la ce spune sau face cineva, să spună de ce plânge și să se oprească când îi spun, să îmi explice când e nervos, să folosească cuvinte și multe altele.

Așteptări extrem de mari pentru orice copil sub 6 ani. Nu voi vorbi despre cei mai mari, dar și acolo de multe ori sunt la fel de mari aceste așteptări, dacă această parte emoțională a copilului nu a fost hrănită în primii 6 ani.

Am să iau doar un exemplu din cele de mai sus: să spună de ce plânge și să se oprească când îi spun.

Ca să poată face asta, un copil ar trebui:

⚙️ Să aibă acces la cortexul frontal.

⚙️ Să se poată liniști singur pentru a avea acces la creierul frontal.

⚙️ Să aibă suficient auto-control pentru a se opri și a accesa cortexul frontal.

⚙️ Să poată să găsească și să aplice o tehnică de reglare (respirat, voce interioară) - să plănuiască cum o pune în practică și să o pună în practică.

⚙️ Să fie conștient de emoțiile sale/cum se simt în corp și cum se numesc.

⚙️ Să asocieze una dintre emoții cu un eveniment/stimul.

⚙️ Să verbalizeze acea emoție în cuvinte - deci un vocabular suficient de dezvoltat.

⚙️ Să reușească să se autoregleze, pentru a putea face toate cele de mai sus.

Dacă ai citit până aici și ai obosit, imaginează-ți cum e pentru copil.

Și am să îți spun cum este: extrem de greu sau în funcție de vârstă chiar imposibil.

Nu pentru că nu vrea sau pentru că alege să facă asta, deși poate altfel.

Ci pentru că nu poate. Fizic, nu are abilitățile necesare pentru asta.

Creierul său încă nu are un cortex frontal suficient de dezvoltat pentru a putea face toate lucrurile de mai sus.

Pentru a reuși să folosești limbajul, să plănuiești, să controlezi o acțiune, ai nevoie de acces la acel creier frontal, care într-un moment cu emoții puternice sau cu resurse limitate (oboseală, suprastimulare) este deconectat.

Atunci când emoțiile sunt la putere, un copil se întoarce într-un stadiu pre-lingvistic, în care nu mai are cuvine sau în care e limitat la cuvinte încărcate emoțional, brute: nu-mi place de tine, te urăsc. Cuvinte pe care altfel nu le-ar folosi nicidecum, într-o stare de calm.

Și atunci ce legătură are validarea emoțională cu această dezvoltare emoțională?

Dezvoltarea emoțională e un proces complex, care are mai multe faze și pe care îl tot perfecționăm pe parcursul vieții.

Prima etapă însă și cea peste care nu putem trece este să oferim copilului ocazia să simtă emoțiile, într-un spațiu sigur, care îi permite să le manifeste.

Și aici intervine validarea, care înseamnă recunoașterea punctului de vedere al copilului, oricât de absurd ni se pare și verbalizarea emoțiilor pe care e posibil să le simtă legat de acel context.

Recunoașterea emoțiilor și a punctului de vedere nu înseamnă că trebuie să fim de acord cu el, ci doar să arătăm că îl vedem și că e important pentru noi.

Emoțiile sunt ghizi esențiali pentru ce se întâmplă în noi și în afara noastră.

Ne ajută nu doar să supraviețuim, dar și să ne bucurăm de viață, să construim relații cu ceilalți, să dăm și să primim, să fim conștienți de ceea ce avem nevoie, să oferim sprijin altora și să ne trăim viața în funcție de ceea ce e potrivit pentru noi.

De ce e importantă validarea?

Atunci când emoțiile sunt validate, un copil simte că este normal, că ceea ce simte e înțeles și acceptat de figura sa principală de atașament: părintele.

Când nu găsește validare, copilul apelează la mecanisme de a face față respingerii sale: reprimarea emoțiilor, ascunderea lor de părinte, pentru a nu pierde relația cu acesta și ulterior ascunderea lor de alții și de sine.

Asta duce la manifestarea acelor emoții în alte moduri, prin comportamente distructive, dificile și pe termen lung la deconectarea de sine, dificultăți de atașament în relație cu ceilalți, la boli fizice și la tulburări precum depresia.

Cum arată validarea?

De exemplu, dacă copilul se împiedică de o creangă în parc și cade, deși i-ai atras atenția să meargă mai încet de multe ori înainte, nu are nevoie să fie criticat sau rușinat când începe să plângă, pentru că îl doare sau l-a speriat căzătura.

Are nevoie să îi oferi consolare, să îl ajuți să se liniștească alături de tine:

Ufff, pare că a fost o căzătură puternică. Cred că te doare. Vrei o îmbrățișare?

Dacă începe să plângă în supermarket pentru că nu îi iei oul Kinder pe care îl vrea, nu are nevoie să îi spui că: ne vede lumea și nu e frumos/oprește-te că nu știu ce îți fac/înțelege odată/oprește-te acum.

Fără să îi iei oul Kinder, poți doar să validezi:

Hmmm, chiar îți dorești mult oul ăsta Kinder și ești nervos că nu îl putem lua. Știu, te văd. Vrei o îmbrățișare?

După ce avem ocazia să simțim emoțiile, le putem atribui o denumire, un sens. Putem vorbi despre ele rațional, când suntem într-o stare de calm.

Dar asta presupune să știm cum se simt ele, la nivel de senzații în corp și la nivel de porniri, manifestări în acțiunile noastre.

Apoi învățăm moduri de a ne regla emoțional, de a manifesta emoțiile acelea într-un mod sănătos, care nu face rău altora sau nouă.

Pentru a putea să facem asta, avem nevoie să știm cum e când suntem calmi. Cum se simte calmul, pentru a-l distinge de alte emoții, alte stări puternice.

Toate aceste elemente ale creșterii emoționale a copilului - extinderea vocabularului emoțional, acea alfabetizare emoțională, capacitatea de a reflecta asupra emoțiilor și a face distincție între elementele diferitor răspunsuri emoționale, capacitatea de a recunoaște emoții în ceilalți, de a fi empatici - vin cu timpul și se sprijină pe explorarea emoțiilor alături de adult, în siguranța oferită de relația voastră și a legăturii puternice dintre creierele voastre.

Deci dacă vrei să susții dezvoltarea emoțională a copilului tău, nu sări peste cea mai intuitivă, dar și cea mai grea dintre etape: lasă-l să simtă emoțiile, toate emoțiile.

💡 Ce poți să mai faci?

• Lasă-l să vadă și la tine moduri de reglare emoțională (dacă te enervează cineva în trafic: ,,Uau, nu îmi place deloc când cineva îmi taie calea, mă agită. Am să respir adânc să mă liniștesc").
• Când simte emoții neconfortabile (pentru el sau pentru tine), nu te grăbi să îl distragi/să repari ceea ce îi provoacă acea emoție/să îi spui că nu are nimic și e bine: fii acolo, prezent, cu un limbaj non-verbal care îi inspiră încredere și înțelegere.
• Vorbiți despre emoții și cum s-au simțit ele după ce trec, când poate accesa partea rațională a creierului și oferă o arie cât mai largă de denumiri pentru emoții, nu doar bine/trist.
• Exersează luarea unei alte perspective, pentru a dezvolta empatia: ,,Mm, doamna de la magazin era cam încruntată și nu ne-a răspuns la întrebare, ai observat? Cred că avea o zi grea sau o durea ceva. Tu ce crezi?"
• Asigură-te că oferi suficiente ocazii de reglare senzorială, care să poată permite gestionarea mai ușoară a unor contexte care altfel ar fi extrem de solicitante emoțional (mișcare în aer liber, exerciții fizice, sărituri, dans, muzică, sărit în perne, dat în scrânciob, ascultat muzică, citit, desenat).

Citește și articolul Ce se întâmplă când folosim iubirea pentru a controla copilul, ca să înțelegi de ce iubirea nu e o monedă de schimb în relația cu copilul.

Ca să afli mai multe despre creierul copilulului și ce se întâmplă cu el într-un tantrum, TREBUIE să vezi cursul înregistrat: De la momente dificile la conectare, cu creierul copilului în minte.