Ar trebui să folosim iubirea ca pe un instrument de a controla copilul?

Probabil ai să răspunzi că nu, cum să faci așa ceva. Sau poate ești în dubii și te gândești în ce constă asta.

Atunci când noi folosim dragostea noastră ca pe monedă de schimb, ca pe ceva ce copilul primește când se poartă ,,frumos” sau pe care o luăm atunci când face ceva greșit, folosim iubirea pentru a controla copilul.

Sunt sigură că orice părinte întrebat, va spune că își iubește necondiționat copilul. Și sunt sigură că iubirea nu pleacă nicăieri, în niciun moment mai puțin corespunzător al copilului. Dar ceea ce contează nu e ce credem noi că e evident, ci dacă și copilul simte asta.

Ceea ce pentru noi este evident, pentru copil poate fi extrem de incert sau interpretat altfel. Atunci când ceea spunem nu e în concordanță cu ce facem, mesajul care ajunge la copil este unul confuz sau este unul interpretat din acțiunile noastre.

Cum arată folosirea iubirii ca metodă de a controla/ disciplina copilul?

Poate să ia forma laudei când copilul e ,,ascultător” sau face ceva perceput de noi ca bun sau corespunzător.

Asta presupune că doar atunci când copilul face ceva bine, primește cuvinte de laudă, recompense, cuvinte de afecțiune din partea noastră.

În cazul ăsta, copilul capătă pe termen lung o motivație extrinsecă- își propune să faca ceva doar sub impulsul voinței altcuiva, fără să simtă cu adevărat convingerea că vrea/ e potrivit să facă asta.

De asemenea, nu experimentează decât o satisfacție scurtă după o reușită, nu reușește să fie mulțumit de sine sau să găsească împlinire în ceea ce face. Deseori simt că nu e adecvat ca persoană și că nu merită apreciere.

Cel mai probabil, conform studiilor din 2004 ale dr. Edward L. Deci de la universitatea Rochester si a altor doi colegi cercetători israelieni Avi Assor si Guy Roth, un copil care a primit aceste laude condiționate, e mai docil și mai ,,ascultător”. Dar docilitatea vine cu un cost: copilul ajunge să nu își mai suporte părinții, să fie revoltat, împotriva lor, deconectat.

Iubirea ca metodă de control poate să ia forma retragerii iubirii atunci când copilul are un comportament nepotrivit: nu mai vorbim cu el, îl facem să se simtă vinovat că ne-a supărat, apelăm la time-out, izolarea sa de noi, îl ignorăm sau îi spunem că va primi atenția/afecțiunea noastră doar după ce spune că îi pare rău.

În acest caz efectele pe termen lung asupra copilului sunt chiar mai dureroase.

Copilul dezvoltă un atașament nesănătos, întrebându-se mereu dacă e vrednic de iubire și dacă merită asta, o imagine de sine care îl arată că nu e suficient de bun și o dorință de a face pe plac, de a-și anula propriile dorințe și emoții pentru a câștiga prezența și afecțiunea celorlalți.

În ambele cazuri, copilul ajunge să muncească pentru afecțiunea părinților/adulților importanți pentru el.

Afecțiunea nu e ceva pentru care un copil trebuie să lupte, să facă scamatorii, să dovedească că merită. E ceva ce trebuie să simtă necondiționat, e un fapt de care ar trebui să fie la fel de siguri, cum sunt de faptul că soarele e pe cer în miezul zilei.

Deci lauda pentru ceva ce a făcut bine nu e o variantă sănătoasă la time-out/pedepse sau la retragerea afecțiunii când apar comportamente nepotrivite. Ambele sunt neproductive și pe termen lung (și scurt) nu ajută copilul să dezvolte trăsături echilibrate.

Pe lângă iubirea necondiționată pe care o simțim față de copil, putem să susținem copilul prin încurajarea autonomiei sale. Conform studiilor dr. Deci, aceasta arată așa: explicarea motivației din spatele cerințelor noastre, încurajarea și oferirea de ocazii pentru a găsi soluții la situațiile cu care se confruntă, o încercare activă de a ne imagina și recunoaște mereu punctul de vedere al copilului.

Toate acestea contribuie la acea percepție pe care o are copilul asupra afecțiunii noastre, cu alte cuvinte asta îl ajută să simtă iubirea necondiționată pe care i-o purtăm, văzând-o și în acțiunile noastre.

Pe lângă toate astea, mereu ajută să:

📍 ascultăm activ, fără a judeca/critica, oglindind punctul de vedere al copilului (asta nu înseamnă că trebuie să fim de acord cu el, ci doar să îl recunoaștem).

📍 setăm limite sănătoase, clare și cu empatie, cât de constant putem.

📍 reparăm, după ce am avut un moment în care ne-am pierdut controlul (să ne cerem scuze, fără să aruncăm vina spre copil).

📍 fim clari și rezonabili în așteptări, luând în calcul nivelul de dezvoltare al copilului.

📍 să ne asigurăm că avem suficiente momente 1:1, de conectare, în care suntem prezenți 100%.