Să faci ceva singur și să-ți iasă. Nu cred că e ceva mai eficient decât asta pentru a construi încrederea în sine. Și un copil care abia se construiește pe sine și învață despre el și lume are cea mai mare nevoie de a avea o imagine pozitivă despre sine, una care îi arată că poate reuși.

Independența este printre cele mai importante țeluri pe care le avem în vedere atunci când vorbim despre dezvoltarea copilului. Prin independență mă refer la capacitatea de a face lucruri singur, fără a avea nevoie să depinzi mereu de cineva care să le facă pentru tine. Asta nu înseamnă însă că nu ai nevoie de ajutor și că nu ceri ajutor. Independența înseamnă să poți face singur anumite acțiuni care, la nivelul tău și al capacităților tale, îți permit să te dezvolți, să explorezi, să te îngrijești singur.

Photo by Providence Doucet on Unsplash

Pentru un copil de 3 ani această independență înseamnă să se hrănească singur, să își pună anumite piese de îmbrăcăminte singur (pantaloni, bluză, geacă), să își pregătească singur o gustare simplă (lapte cu cereale, banană tăiată felii) și să contribuie la aranjarea și ordinea mediului său (să strângă jucăriile/materialul, să așeze masa, să așeze hainele în dulap).

Dar independența nu vine peste noapte și nu apare fără a fi hrănită, fără un mediu potrivit și adulți capabili să creeze contexte pentru dobândirea independenței.

Independența nu se manifestă într-un singur plan, ci se extinde către toate aspectele vieții copilului și are un impact extraordinar asupra dezvoltării sale, impact al căror efecte vor fi vizibile și mulți ani mai târziu.

Ce înseamnă că independența se manifestă pe mai multe planuri? În primul rând, independența este efectul unui proces dinamic și gradual. În al doilea rând, independența necesită contexte precise în care să se dezvolte.

Prin proces dinamic mă refer la faptul că un copil are nevoie să realizeze el însuși activități cu scop, reale, folosindu-și mâinile, pentru a putea să își dezvolte independența.

Așadar, doar observându-i pe cei din jur cum fac lucruri, mănâncă, merg, se spală, se îmbracă, nu va dobândi independența. Prin observare, copilul doar va acumula modalități de a face lucrurile, va citi manualul de instrucțiuni. Dar dacă nu va face el însuși acțiunile observate, nu va putea să dobândească abilități, deci nici independența. E ca și cum ar citi instrucțiunile de la asamblarea unui pat Ikea, dar nu ar pune acele instrucțiuni în practică pentru a asambla patul.

Prin proces gradual mă refer la faptul că pentru dobândirea independenței, copilul va trece prin diferite etape și va construi pe ce a învățat anterior.

Un copil de 1.5 ani de pildă, va avea un control rudimentar asupra lingurii și o va duce la gură, dar nu va avea precizia care vine din exersarea repetată a aceleiași mișcări, precizie pe care o are un copil de 3 ani jumătate, care a exersat îndelung acest procedeu. Un copil de 2 ani, poate să-și tragă pantalonii pe el, dar e posibil să aibă nevoie de ajutor să îi tragă până sus, oprindu-se deasupra genunchilor. Exersând, treptat, va reuși să îi tragă complet. Dobândind o coordonare și o forță în mușchii mâinii, un copil de 2.5 ani-3 va putea să își decojească o banană și să o taie felii.

Photo by Karo Kujanpaa on Unsplash

Dacă ai observat, am discutat mult până acum de exemple de independență la nivel de mișcare și abilități fizice. Acest tip de independență se numește independență funcțională și îți dă posibilitatea să realizezi anumite mișcări, care permit îndeplinirea nevoilor de bază și susținerea funcțiilor corpului. Un copil care poate să folosească toaleta singur, care mănâncă singur și se schimbă singur are un nivel de independență funcțională ridicat. Un copil care are încă pampers, care e hrănit de adult și depinde de acesta pentru îndeplinirea anumitor nevoi, are un nivel scăzut de indepedență funcțională.

Partea extrordinară a faptului că independența e rezultatul unui proces gradual este că, prin dobândirea independenței funcționale, copilul dobândește și o independență emoțională.

Cum se întâmplă asta?

Având ocazii să exerseze diferite acțiuni și să își folosească mâinile pentru a descoperi lumea, copilul se construiește și devine treptat tot mai conștient de scopul lucrurilor din jurul său, devine tot mai conștient de sine, de ce poate face și ce nu stăpânește încă.

Photo by Filip Urban on Unsplash

Cu cât faci mai des ceva, cu atât capeți îndemânare și încredere în tine. Ca adult, cu cât dai cu var mai des, cu atât îți iese mai bine, cu cât coși mai des, cu atât devii mai priceput la asta, cu cât folosești mai mult un program pe calculator, cu atât te descurci mai bine. De ce să nu fie la fel și pentru copil? Cu cât îi oferim contexte de a face lucruri singur, cu atât el devine încrezător, își dezvoltă o imagine despre sine pozitivă, o imagine care îl arată capabil de succes.

Nu pot să exprim ce impact are o imagine de sine pozitivă pe termen lung, aceasta reușind să influențeze dezvoltarea, cu efecte care variază de la succes pe plan profesional, la relații echilibrate cu cei din jur și dragoste pentru tine, ca persoană. Chiar dacă pare superficial pentru noi sau pare o reușită de neluat în seamă, faptul că un copil de 2.5 ani a reușit să își pună soșetele singur este un succes răsunător! Un succes care îi umple sufletul și mintea și care contribuie la creșterea încrederii în sine, a inițiativei și la crearea acelei imagini pozitive despre sine.

Image by Devanath from Pixabay

Gândește-te la această imagine de sine ca la un borcan gol care are nevoie să fie umplut sau ca la o pânză care urmează să fie pictată. Fiecare dintre acțiunile pe care copilul le face singur, care îi arată că e capabil de succes, pentru care adultul îi creează contexte propice, este un bilețel în acel borcan, pe care scrie Poți! , Ai reușit!, Ți-a ieșit!, Am încredere în tine! Și peste ani și ani, la adolescență, când acel copil va fi un adult în devenire, marcat de o profundă transformare și descoperire de sine, va putea să caute în acel borcan și să găsească toate bilețelele adunate cu mesaje pozitive, care îi vor fi o resursă extrem de puternică în procesul său de cunoaștere și adaptare. Acel adolescent va putea să scoată din buzunar pânza care a devenit un autoportret, pe care l-a creat cu fiecare acțiune în care a reușit să facă ceva singur si a avut succes, căci fiecare succes a trasat o linie în imaginea sa de sine.

Dar autopoprtretul poate fi și unul care nu oferă neapărat o imagine de sine pozitivă. Borcanul poate fi umplut și cu mesaje negative. Cum?

Cu cât intervenim mai mult în acțiunile pe care copilul le poate face singur, cu atât îi tăiem din încredere, căci îi spunem Nu am încredere că poți face asta singur!

Îi transmitem că nu e capabil să se descurce, că are nevoie mereu de cineva pentru a face orice, îi tăiem de la început rădăcinile inițiativei. Poate că ai văzut în jur adulți care își împing copilul la școală, cu mesaje de tipul: Ești mare, te descurci tu!, De ce nu ești mai curajos? Sau adulți care tratează nereușitele copilului ca pe un eșec, care ține doar de el: De ce nu știi să te descurci?, Nu înțeleg ce e cu tine!, De ce plângi, nu e așa mare lucru?

Dar dacă e să ne uităm în urmă, vom găsi copii care nu au fost lăsați să facă singuri nici cele mai mici sarcini, care au fost hrăniți când erau capabili să facă asta singuri, care au fost îmbrăcați și dezbrăcați, care nu au avut contexte pentru a încerca lucruri singuri. De aici, încrederea în sine a scăzut, inițiativa nu s-a dezvoltat, iar primul eșec pentru acești copii va fi resimțit ca o tragedie, intens și dureros.

Deci oricât de simplist ar părea sau neimportant, când faci lucruri singur, lucruri dintre cele mai uzuale, când ești lăsat să exersezi, tragi concluzia că poți, capeți încredere în tine, ai curaj să mai încerci, privești eșecul ca pe o oportunitate și te simți bine în pielea ta. Toate astea reprezintă independență emoțională.

Ne e teamă că dacă îi lăsăm să facă lucruri singuri, se vor răni sau credem că nu vor reuși, ne gândim că vor fi independenți și vor crește prea repede, nu vor mai avea nevoie de noi, ne temem că le furăm copilăria și ne gândim că au timp toată viața, vrem să îi ferim de greu, să le fie bine. Cât de mult sunt aceste mesaje pe care ni le spunem, despre noi și cât despre copil? Cât au legătură cu temerile și dorințele noastre și cât cu bunăstarea și nevoile copilului?

Copilul va avea nevoie de părinți mereu, să fie independent nu e echivalentul îndepărtării de părinte. Dacă nu le dăm șansa să facă ce pot face, singuri, nu doar că nu îi ferim de pericole și de greu, ci le tăiem resursele care i-ar ajuta să facă față greutăților vieții, în care se vor avânta cu siguranță la un moment dat. Copilăria nu constă doar în joc dezorganizat, fără sens, în țipete și alergat. Copilăria e perioada în care cel mic construiește bazele adultului de mai târziu, e muncă și e o muncă extraordinară, care le face plăcere și îi ține echilibrați și sănătoși emoțional.

Rolul adultului în dezvoltarea independenței copilului este esențial și poate să facă diferența dintre un copil care se cunoaște pe sine și are încredere în el și unul care nu are inițiativă și depinde de adult pentru orice.

În articolul următor voi explica mai în detaliu ce anume putem face ca adulți pentru a susține independența și pentru a a-l ajuta pe copil să o dobândească.