Albrecht Dürer, un celebru pictor german, nu văzuse niciodată un rinocer. În 1515 el a desenat un rinocer, bazat pe niște descrieri ale unui rinocer adus în Portugalia în 1510. El a desenat animalul ca având plăci de armură. Desenul chiar seamănă cu un rinocer, dar evident nu reprezintă un rinocer cu adevărat, căci în realitate nu au plăci de armură din metal. Dar asta știa Dürer despre rinocer din descrierea citită, că avea pielea ca o armură, deci și-a imaginat o armură de sec. XVI, căci asta cunoaștea. Ce altceva putea să își imagineze la citirea acelei descrieri?

The Met Museum

Am început cu acest exemplu pentru a arăta cât de mult ne influențează informațiile pe care deja le deținem în crearea a ceva nou, în a ne imagina. Atunci când creăm ceva, o facem pornind de la o bază, pornind de la ce știm. Nimic nu apare din vid. Exemplul l-am regăsit în cartea lui John Green, The Anthropocene Reviewed și imediat m-a dus cu gândul la subiectul acestui articol, pentru că e perfect pentru a susține importanța realității în imaginarea a ceva nou.

Un copil își formează o percepție asupra lumii pe baza experiențelor sale. Adică mintea sa integrează orice trăiește și orice informație la care este expus, fără filtru și fără a pune la îndoială ceea ce află.

De ce? Pentru că el are această superputere numită minte absorbantă care funcționează ca un burete extrem de eficient, care absoarbe tot ce îi dai. Și pentru că toate filtrele raționale, procese de analiză, sinteză, comparație, simțul moral și etic, gândirea în perspectivă se dezvoltă în această perioadă, sunt încă în formare și țin de neocortex, partea aceea care ne ajută să fim raționali, pe care copiii (mai ales cei sub 3 ani) nu o accesează foarte des.

Copilul integrează lumea prin simțuri și prin mișcare. Dezvoltarea mentală e strâns legată de mișcare și de experimentarea a cât mai multor senzații, de implicarea în activități care antrenează cât mai multe simțuri.

Photo by Taryn Elliott from Pexels

Un copil care e cărat în brațe din grădiniță, căruia i se ia rucsacul, e așezat în mașină și primește o tabletă pe drumul spre casă, în timp ce adultul vorbește poate la telefon, va avea o experiență pasivă, unidimensională, în care eventual îi este antrenat simțul vizual, dar cam atât.

O experiență complet diferită are un copil care își cară singur rucsacul, merge spre mașină și se urcă sau e ajutat să se urce în scaun, iar pe drum discută cu adultul despre ce vede pe geam/ cum a fost ziua, etc. El integrează harta mentală a spațiului înconjurător (conștientizare a spațiului), e în conexiune cu corpul său și exersează abilități sociale, antrenându-se pentru a deveni un om adaptat lumii în care trăiește.

Atunci când îi oferim unui copil informații reale despre lumea care îl înconjoară (plante, animale, floră, invenții umane, arheologie, corp uman, etc) îi construim o bază solidă de concepte de la care el va continua să își construiască o imagine despre lume și despre sine.

Photo by Vicki Yde from Pexels

Copiii nu percep ironia, umorul, sarcasmul și nu înțeleg o glumă evidentă pentru un adult, privind-o ca pe un adevăr absolut. Dacă personajul din cartea sa preferată e un băiețel care poate să zboare, de ce nu ar putea și el să zboare? Dacă informații de acest gen, care țin de fantastic nu sunt explicate, dacă nu se setează clar o graniță între real și fantezie, atunci copilul nu o va contura singur. Ține de adult să realizeze această diferențiere și să îl ajute să adune cât mai multe concepte reale pentru a putea să le folosească în raționamentul său de mai târziu.

Ca adulți avem deja o bibliotecă foarte bogată de concepte cu care funcționăm zi de zi și de la care pornim pentru a gândi, pentru a învăța lucruri noi, pentru a găsi soluții și a lua decizii, pentru a ne orienta în spațiu, pentru a crea mașinării, programe, pentru a cerceta și a inventa. Dar ele nu au apărut din senin.

Conceptele de bază au început să fie formate până la 6 ani: mărime, culoare, grosime, cum funcționează lucruri și oameni, cum relaționăm cu ceilalți. Și cu cât un copil e mai expus la o gamă mai variată de concepte care reflectă realitatea, cu atât biblioteca sa de concepte pe care o construiește va fi mai solidă și mai bogată.

E vreo diferență între imaginație și fantezie?

Cred că e important să facem distincția dintre imaginație și fantezie, pentru că sunt termeni foarte diferiți și mai ales când vine vorba de universul și dezvoltarea copiilor până la 6 ani. Deseori termenii aceștia sunt interschimbabili, dar nu ar trebui folosiți așa.

Imaginația presupune a folosi elemente reale, pentru a te gândi la ceva ce nu există în fața ta acum, pentru a vizualiza persoane/obiecte/fenomene, pentru a găsi soluții, pentru a crea idei noi. Deci pornim de la ceva real, de la ceea ce am acumulat anterior. Ceea ce creăm prin imaginație poate deveni real, poate ajunge să fie adevărat.

Fantezia presupune a te îndepărta de realitate, pentru a crea ceva ce nu poate exista, ce nu ar putea fi în lumea reală. Oricât de mult am trăi în fantezie, ceea ce creăm acolo nu e posibil în realitate: oameni care zboară sau care secretă pânză de păianjen din încheieturi. Deci, ceea ce creăm prin fantezie nu ajunge să fie real, nu găsește reprezentare în lumea de zi cu zi.

Cineva care trăiește doar în fantezie, care își imaginează constant că obiectele din jur vorbesc, se mișcă, care mereu este într-un scenariu mental care nu are corespondent în viața reală, are o legătură foarte precară cu realitatea, cu sine, nu este conectat la spațiul în care trăiește. Este foarte greu să comunicăm cu ei sau să creăm o legătură și le este greu să se adapteze în societate.

Deci cu cât ai mai puține conexiuni cu realitatea, cu cât deții mai puține informații despre lumea în care trăiești cu atât ești mai deconectat de realitate, îți e mai greu să te adaptezi și să creezi legături semnificative cu ceilalți.

Photo by Lina Kivaka from Pexels

Și atunci citim doar cărți despre lumea reale? Nu citim povești? Cum îi mai dezvolt atunci imaginația?

Depinde de povești și depinde de felul în care explici poveștile atunci când se întâmplă lucruri care în lumea reală nu s-ar putea întâmpla.

Dacă toate cărțile citite cuprind în mare parte elemente fantastice, cu personaje care au tot felul de puteri și care trec prin tot felul de evenimente care în lumea reală nu s-ar întâmpla, atunci copilul este expus mai ales la o lume care nu există (atunci când citiți). Iar asta poate fi un obstacol în dezvoltarea copilului, mai ales dacă încă nu are o bază solidă de concepte și experiențe reale acumulate. Aici mă refer la copii sub 6 ani și mai ales sub 3 ani.

Cu cât ai mai multe experiențe reale și mai multe informații despre lumea reală, cu atât poți face mai clar distincția dintre realitate și fantezie.

Pentru a putea să dezvolți imaginația trebuie să ai o bază de concepte trainice, reale, de la care să pornești. Imaginația operează cu elemente reale. Atunci când oamenii și-au imaginat pentru prima oară un avion nu a fost în forma în care există acum, dar au pornit de la ce știau deja. Știau că păsările sunt diferite de oameni și de alte animale. Știau că pot zbura. Au văzut că au aripi și oasele foarte ușoare. Și tot așa. Nu și-ar fi putut imagina ceva fără să aibă o bază.

Imaginația pornește de la realitate.

Wikipedia

Copiii sunt gata să primească ceea ce avem de oferit. Important e să nu le refuzăm accesul la a afla despre lumea în care trăiesc, căci pentru a fi parte din ea trebuie să o cunoască.

Și a afla despre lume nu înseamnă doar să învățăm litere, cifre și poezii, ci să aflăm și că un copac nu e doar un copac, e stejar, tei sau molid. Că un pește e somon, păstrăv sau pește balon. Că oamenii trăiesc diferit, se îmbracă diferit și locuiesc în diferite tipuri de case. Că putem avea un rol și suntem importanți, că putea ajuta și putem crea legături cu ceilalți.

Copiii sunt interesați de ceea ce îi înconjoară, de la cel mai mic gândăcel văzut pe iarbă până la cum faceți paste și cum zboară un avion. Și e normal să fie așa, pentru că acelea sunt lucruri concrete, pe care ei le văd și le trăiesc, cu care pot face asocieri.

Într-un studiu desfășurat de Angelline Lillard și Jessica Taggart, copiii au arătat mai mult interes pentru activități reale, decât pentru cele în care se prefac. De exemplu, au preferat să coacă prăjituri, decât să se prefacă folosind jucării.

Photo by Allan Mas from Pexels

Imaginația arată altfel până în 6 ani și arată diferit după acest prim plan de dezvoltare. Un copil după 6 ani începe să acceseze mult mai ușor acea parte rațională a creierului, începe să aibă dileme morale și să vrea să înțeleagă ce stă în spatele unor procese complexe, pe care le poate înțelege acum, apelând la acea bilbiotecă de concepte construită în primii 6 ani.

El poate distinge mai ușor între realitate și fantezie.

Pentru a ajunge acolo, pentru a folosi la maxim creativitatea și imaginația, un copil are nevoie de cât mai multe experiențe reale, care să îi dezvolte procesele cognitive, abilitățile sociale și emoționale și care să îl ajute să creeze legături între idei și fenomene, pentru a generaliza și a trage concluzii.

Deci cu atât mai important e să ne asigurăm că îi construim o trusă de concepte pe care să se poată baza. Că îl expunem la experiențe reale în care e implicat mental și fizic, care au rezultate vizibile și care îl conectează cu lumea în care trăiește.

Abilitatea de a ne imagina se hrănește din informații reale, din experiențe cât mai variate. Cu o imaginație dezvoltată, care pornește de la experiențe reale din lumea în care trăiesc, copiii vor ajunge să creeze lucruri extraordinare și să găsească soluții pentru a face lumea un loc mai bun.

Sharing the love for Montessori,

❤️ Simona