Observarea este unul dintre cei mai buni prieteni pe care îi poți avea atunci când lucrezi cu un copil. Ca adulți ne construim foarte multe așteptări legate de copii și etichetăm sau generalizăm ușor diferite comportamente, încadrându-le în tipare pe care le-am acumulat de-a lungul timpului. Întrebarea e: cât de fundamentate sunt concluziile pe care noi le tragem?
Imaginează-ți asta.
Înainte de momentul de joc afară, un copil din grupă aleargă dintr-o dată spre hol, unde sunt dulalpurile tuturor. Tu știi că în grupă mergem și că asta este una dintre regulile clasei, stabilite de la început. Așa că te întrebi. De ce face asta? Pentru că vrea să iasă mai repede afară. Dar ce altceva mai poate fi? Așteaptă, observă și întreabă-te ce mai poate fi. Există o tehnică numită The 5 WHYs - Cei 5 De ce, care ne ajută să nu ne grăbim să analizăm o situație, trăgând concluzii pripite. Dacă o punem în aplicare, automat amânăm reacția pe care am avea-o, dar și observăm exact ceea ce se întâmplă.
Pentru că a uitat că în clasă mergem.
Pentru că e încântat că merge afară.
Pentru că a uitat că e înăuntru.
Pentru că e entuziasmat de un joc pe care vrea să-l încerce afară.
Hai să mai săpăm. De ce? De fiecare dată când răspunzi la întrebare, poate vei fi surprins să vezi că nu mai ești sub impulsul primului De ce, care te împinge să oprești acel copil, pentru a-i reaminti că în clasă mergem. Probabil ai să vezi că ai și alte emoții față de fiecare răspuns în parte. Și s-ar putea să observi că acel copil nu se grăbea să fie primul afară, să iasă mai repede, ci se grăbea să pună un desen împăturit cu grijă la dulapul unui prieten, pentru a-i face o surpriză, pe care să o găsească atunci când se pregătesc să iasă afară.
Am spus toate astea, tocmai pentru că de multe ori prima impresie pe care o avem asupra unei situații nu e neapărat și cea completă. Aici intervine observarea, care ne ajută să mai frânăm și să nu reacționăm la primul impuls. Ne ajută să ne dăm câțiva pași înapoi și să încercăm să vedem exact ce se întâmplă, lăsând deoparte ce credem noi că se petrece.
Dar cum să observăm eficient? Ai să te gândești că ia timp, că e dificil, că observi tot timpul oricum, doar ești în preajma copilului sau că nu știi ce să observi. De aceea, vreau să împart câteva idei cu tine, care mă ajută și care cred că sunt utile și pentru tine.
#1 Fii cât mai specific atunci când observi.
Alege un aspect anume pe care vrei să-l observi. Există o multitudine de subiecte care pot fi în centrul observărilor tale. Poți alege ceva legat de cum lucrează un copil/cum se joacă, legat de sfera socială, legat de mișcare, legat de mediu, sau legat de comportamentul său în diferite contexte. Uite mai jos câteva idei:
Lucru/joacă: cât timp petrece concentrat într-o activitate, ce alege să facă, cât de organizat e (lucrurile sunt împrăștiate peste tot, sunt aranjate cumva), este distras ușor sau nu, lucrează/se joacă singur/cu alții.
Social: inițiază jocuri cu ceilalți, cum e tranziția spre grupă dimneața, are prieteni, preferă să lucreze singur, recunoaște emoții la ceilalți, își exprimă emoții, face contact vizual sau nu.
Mișcare: e mereu în mișcare/mai sedentar, se mișcă repede/încet/coordonat sau nu, echilibru, merge pe vârfuri, cum ține creionul.
Mediu: funcționează pentru a-i stimula independența sau mereu apelează la adult pentru a ajunge la ceva/a lua ceva, unde preferă să petreacă timp, există materiale/jucării pe care se pune praful-nu sunt folosite, obiectele din mediu îi sunt utile, au un scop sau nu.
Comportamente: adaptabilitate (cum reacționează la o situație nouă), cât de mult îi captează atenția ceva, cum reacționează când nu îi iese ceva, când trebuie să aștepte, cât de dornic e să se implice într-o situație nouă/activitate nouă, cât de intense sunt reacțiile sale (de la reacții ușoare, nivel scăzut, la reacții foarte puternice, crize de tantrum).
După ce ți-ai propus ce anume vrei să observi, încearcă să fii cât mai obiectiv posibil, să notezi exact ce vezi, fără interpetări și presupuneri.
#2 Concentrează-te pe ce poate face copilul.
Când îți propui să vezi ce poate face un copil, ce abilități are și cum le folosește și nu rămâi blocat în unde ar trebui să fie el, conform așteptărilor tale sau standardelor externe, atunci poți construi.
Poți porni de la ceea ce poate face, de la ce este el în momentul observării pentru a ști cum să îl susții, cum să îi vii în ajutor să devină mai bun la ceea ce poate și să treacă la nivelul următor. Dacă mereu ai în minte anumite repere temporale sau exemple din jur cu care compari nivelul copilului, pierzi din vedere ce îți arată el: că este aici, așa, acum. Că asta poate face acum, că asta îl interesează, că e capabil de multe lucruri dacă îi oferi contextul și încrederea ta.
Observarea ne antrenează și răbdarea, pe care o pierdem atunci când setăm standarde nerealiste, tocmai pentru că intervalul dintre cum este copilul acum și cum vrem noi să fie poate părea copleșitor și încercăm să grăbim procesul. Dar procesul este cheia pentru ca abilitățile să se devolte firesc.
Dacă observi, de exemplu, un interes al copilului către sunete, dacă pronunță mai accentuat primul sunet al unui cuvânt, este un semn că este gata să primească mai multe activități în care descoperiți sunetele cuvintelor. Și pornești de aici pentru a face acele activități.
Dar dacă vrei să treci direct la a-l învăța să citească, la a-i preda literele și a-l grăbi în memorarea acestora, e foarte probabil să descoperi o scădere a interesului său sau chiar abandonarea acelor activități, pentru că nu este pregătit pentru litere. E posibil să îi creezi un sentiment de frustrare, pentru că nu înțelege ceea ce îi spui să facă, iar asta poate să îl îndepărteze de litere pentru o lungă perioadă de timp.
Dă-i timp, bucură-te de proces alături de el.
#3 Folosește ceea ce observi.
Doar să observi și să notezi în detaliu ce ai observat nu este destul pentru a putea vedea rezultate. Scopul observării e să ne dea informații, să ne ofere o perspectivă pe baza căreia să construim o strategie.
Pentru a ști cum să acționăm pentru a susține un copil, trebuie să-l observăm și să planificăm în funcție de ceea ce el ne arată, nu în funcție de ceea ce credem noi că ar fi pasul următor.
Deci notițele (fie ele mentale sau scrise) pe care le iei trebuie să treacă printr-un filtru, în care tu reflectezi la ceea ce ai observat. De acolo, poți începe să acționezi pentru a ajuta copilul să rafineze ceea ce poate face, dându-i provocări pe măsură, echilibrate. Astfel, el construiește pe ceva deja învățat, progresiv, adaptat ritmului său. Observi, reflectezi, planifici, acționezi și apoi observi din nou, pentru a vedea dacă funcționează planul tău.
Observarea e un ciclu.
#4 Acordă-ți timp pentru a observa.
Dă-ți voie să iei câteva minute pentru a fi cu adevărat atent și prezent în a observa. Pune listele puțin pe pauză și deschide-ți mintea, fără nici o așteptare. Începe de la puțin, pentru a putea să crești treptat numărul de minute în care observi. 2-3 minute sunt de ajutor măcar pentru a-ți construi acest obicei în care te așezi undeva și observi, fără a interveni. Când observi dă deoparte ideea că știi exact ce vezi și nu te grăbi să tragi concluzii. Pune-ți mai multe întrebări, decât să te grăbești să dai răspunsuri.
Pe cât de abstractă și alunecoasă poate părea observarea de la distanță, pe atât de utilă și clară devine, cu cât o interiorizezi și o transformi într-o abilitate, o unealtă mereu la îndemână să te scoată din situații dificile.
